Mi-aduc aminte de parcă era ieri.
În urmă cu vreo 12 ani, supărat că-mi ștergeau niște unii comentariile (asumate) și criticile pe care le făceam la adresa politicienilor pe un forum numit Info Avrig, ce nu era decât o fițuică de propagandă a PSD-ului orchestrată de Frăticiu & co., m-am apucat să scriu aici pe blog.
Prima reacție a celor pe care-i credeam prieteni a fost să mă avertizeze că s-a supărat primarul, amanta primarului sau te miri ce consilier sau plimbător de hârtii de prin primărie și că e cam cazul să mă potolesc și să șterg.
N-am șters nimic și nici nu m-am potolit ci dimpotrivă…
Abia atunci am înțeles de fapt cine mi-e prieten și cine nu.
Au urmat amenințări și diverse încercări de intimidare cărora le-am răspuns cu aceeași frază: Nu mi-e frică de ce-mi puteți face voi mie ci de ce pot să vă fac eu vouă.
Cum tehnicile securiste de intimidare n-au funcționat s-a trecut la discreditare.
Tot pe metode securiste.
Ba mi-au reproșat că țin cu unii sau cu alții, ba m-au acuzat c-am făcut chestii, ba că spun și scriu neadevăruri.
Mă rog, știți și voi, n-are rost să întru în detalii.
În primii ani am fost cam singur.
Mă rog, singur la asumare publică fiindcă erau mulți cei care-mi scriau mereu pe Facebook și-mi raportau diverse nereguli sau metehne locale.
Oamenii nu-și asumau pentru simplul fapt că se temeau.
În comunism intimidarea a funcționat atât de bine încât a rămas întipărită adând în conștiința națională.
Numai că au început să vină ăștia mai tineri care au avut norocul să aibă acces la informație și să se documenteze liberi fără să fie prea afectați de îndoctrinarea comunistoidă de prin școli.
Ăștia poate că tăceau dacă nu deveneau de mici intoleranți față de societatea în care trăiau.
Deși mulți nu-și dau seama și nu recunosc, majoritatea își pun adeseori întrebarea: dacă alții pot noi de ce nu putem? sau dacă alții au noi de ce nu avem?
Generația mea a avut noroc cu televiziunea prin satelit și apoi cu internetul.
Am văzut lumea de dincolo de hotarele orașului cu miros de comună și ne-am deșteptat oarecum.
Fiecare generație ce a urmat a început să deschidă ochii și mai mult mai ales că internetul a făcut posibil un acces mai rapid și consistent la informație, iar o creștere lentă a nivelului de trai ce a permis călătorii mai dese și mai îndepărtate a amplificat efectul ăsta.
Și politica s-a schimbat destul de mult.
Acum 20 de ani se vota cu bătăi și amenințări, acum 8 și acum 4 ani se făcea campanie cu profile false de False de Facebook și cu pagini și gazete manipulatoare, iar acum campania e ceva mai matură.
Candidații se prezintă (cei care vor), își expun ideile public, își asumă criticile și încearcă să-și combată detractorii pertinent chiar dacă ăia sunt niște împertinenți.
Și oamenii s-au schimbat.
Unii se implică independenți și identifică problemele apoi fac demersuri cum e ăsta al lui Ionel Spiridon:
Alții, cum fac băieții ăștia doi și mai apoi fata asta care postează pe grupul de Facebook ca să denunțe lipsa de interes a Primăriei față de manelele blană ce sună în fiecare weekend pe Valea Avrigului și gunoaiele pe care le aruncă atât turiștii locali cât și turiștii naționali:
Și mai sunt și cârcotașii care adeseori vorbesc în numele partidului pe care-l susțin, dar e bine că o fac și mă bucur că o fac atât timp cât o fac asumat:
Când am început eu să scriu pe aici, Avrigul era dominat de o lipsă acută de curaj și asumare.
Când am plecat în 2010 lipsa aia acută se transformase oarecum pentru că apăruse curajul, dar nu și asumarea.
Acum, 10 ani mai târziu le avem pe ambele.
Și nu pot să-mi arog eu toate meritele pentru treaba asta fiindcă e de fapt o victorie a societății per ansamblu.
Totuși, citind postările acestor oameni îmi dau seamă că scriind pe aici, în toți acești ani, am creat un monstru și nu-mi pare deloc rău fiindcă politicienii și cei care se implică în politică au nevoie de o opoziție socială continuă care să-i țină pe drumul cel bun pentru că altfel, oricât de bine intenționați sunt or să se rătăcească.